e ca iarna

A nins mult în ultimii ani.

Am în spate troiene de fulgi.

Mari, mici, negri, roșii. Fulgi fericiți, fulgi triști, zvăpăiați, calmi, entuziaști, dezamăgiți. Fulg A., fulg M., fulg G.

Și înaintea-mi un drum lung.

Am adunat câțiva- cât pentru un bulgăraș micuț- ca să-i iau cu mine.

În mână nu puteam să îl țin. E rece de doare. Poate dacă aș fi ales alți fulgi… …, dar pe ăștia-i știu cel mai bine. Pe ăștia nu au mai căzut alții. Unii s-au mai topit, ăștia au fost prieteni cu soarele, nu i-a atins.

Le-am făcut loc într-un buzunar al traistei mele . Și am mers.

Am mers în soare, prin ploaie, am luat-o la stânga. M-am și întors de vreo câteva ori. Nu întotdeauna am știut scurtătura.

N-am ajuns încă, dar m-am oprit să-mi trag sufletul.

¨ˆ¨

S-a topit. Nu știu dacă din cauza drumului sau a felului în care am mers.

Nu a mai ramas decât buzunarul fleașcă (care nu mai e bun de nimic, dar o să-l port în continuare, fiindcă e cusut pe traistă) și un singur fulg plăpând. E cel pe care l-am ales conștientă fiind că s-ar putea să se piardă. Acum e singurul care a mai ramas. Mi-l așez pe buze și îl sorb zâmbind.

O să ajung acolo fără bulgărașul ăla. Nu îmi place, dar mă tem că altă variantă n-am și presupun că e un motiv pentru care doar plăpândul a rămas.

Eu, el și o traistă ponosită. Drumul e abia la început, deși am mers atâta….

Și totuși, în spatele meu, pe drum, ninge încontinuu…