Lalele

Ma alinta.

Nu, nu vreau sa ma trezesc.

Insista sa deschid ochii si asta ma enerveaza.

≈

5. O nomenclatura de galben si rosu.

– Stii ce zi e azi?

– Oh, FUCK, e deja 14 februarie?!?

Zambeste cald.

– Nu. E 6….

≈

Sufletul meu a devenit usor romantic. Asta imi insenineaza gandurile si imi proiecteaza drumuri noi. A facut-o exact cand a trebuit. Cum si unde a trebuit.

Ce ma sperie este ca dupa, aproape, 4 zile m-am oprit sa vorbesc cu ele, sa le observ si sa le asimilez.

Ma simt impovarata de munca/salarii fictive/plati iminente/traduceri gratuite/licente amanate. E ok sa fie asta pretul, fiindca acum, asa sunt fericita.

Am obosit putin, probabil. Sau m-am facut mare:) dar asta nu sunt eu.

Unde sa ma caut?

 

Ce spui cand, parca, nu ar fi nimic de spus?

Spui ‘Da, te vreau! Vreau pacatul care se infiripa aici. Intre tine si mine.’

Il vreau, dar doar pentru oSecunda. Mai mult ar insemna ‘sfarsit’, iar eu nu sunt pregatita sa plec.

Poti sa pleci tu, in schimb. M-ar ajuta enorm. Imi place sa ma mint!

Arunci grenade cu senzatii in directia mea. Le prind si astept, zambind, sa ma arunce in aer. Tu stai cuminte si astepti sa ma recompun. O fac de fiecare data… pentru inca un deliciu de miercuri. Sau hai sa-l facem de vineri…ori de sambata. Nu mai mult. Imi place sa ma mint!

Esti altul cand ajungi acasa. De asta, de fiecare data, te vreau… mai mult!

Eu am plecat. Tu vii?

(o etapa, Ukume. vin si altele)

 

Omul plajei

Febră.

39,3-39,5

De obicei, de la un punct încolo delirez…pur și simplu.

De data asta am visat minunat. O să îți spun și ție ce, pentru că știu sigur – o să te bucure.

Miros de plastic de la cortul încins de soare. Usturime de la toplessu’ de ieri. Sunet nebun de valuri. Iz de cafea de la vecinu’ Expirat. Mă întind și trag fermoarul să văd dacă s-a trezit cineva.

Magul meu drag îmi spune Bună Dimineața! și zâmbește. Deni țipă Hai în apă!

Pisicu’ e tolănit pe o pătură… cu Raluna lui în brațe. Se vede că iubește.

SVG mă orbește. Rox și Flou caută ceva în portbagaj.

 

Stau turcește la intrarea în cort și nu îmi vine să cred că e a doua zi la mare… mai sunt 6.

Fiecare por, fiecare pistrui, fiecare punct care ustură…sunt… doar exaltați.

Mergem?! Mergem?!

Da, Deni, dacă te duci să îmi iei cafea mergem în apă. Bine… și după ce mâncăm. NU BRÂNZOAICE!

Fuge după cafea.

Mă-ntorc:

-Alin, trezește-te, suntem în Rai!

 

Hrănește un cățeluș!

Am dat peste treaba asta.

Vreau să vă gândiți la un singur lucru. Să dai un click nu este deloc greu, dar să îți fie foame este.

Oameni fiind ne putem procura mâncarea, chiar și în cele mai grele condiții; dai telefon unui prieten și nu se poate să nu mai aiba o coajă de cașcaval prin frigider.

Dar ele, animalele, nu au puterea asta. Nu mai au cum să mișune prin gunoaie după ceva de potolit foamea, fiindcă au avut un strop de noroc și au fost duși la un centru specializat.

Chestia asta sună a… ori mancare ori adăpost.

Haideți să nu lăsăm lucrurile așa. Dacă au unde să stea, nu înseamnă că s-a rezolvat totul.

P.S. … Mercador.ro ne lasă să alegem un cățeluș pe care să îl votăm. Când cățelușul primește numarul necesar de voturi, i se trimite un pachet mare de hrană.

Inițial mi s-a părut stupid să faci așa ceva. Pe care să îl alegi? Pe ăla care are mai multe voturi, astfel te asiguri că macar unul primește ceva? Sau pe cel care are mai puține, riscând să îți pierzi votul dacă nu se adună numărul necesar? Sau… de ce mama mea nu au făcut un sistem de votare al sacilor de mâncare și când se strângeau voturi pentru unul, se trimitea întregului adăpost?!?!?!?

Apoi mi-am dat seama că varianta lor face ca fiecare cățeluș să fie ‘prezentat’. Așa unii pot avea șansa de a fi adoptați. În plus, eu cred că odată ajuns acolo un sac pentru cățelul X, nu o să fie hrănit doar el. Cu siguranță angajații (voluntarii, de fapt) vor împărți mâncarea. Eu ca iubitor de animale așa gândesc, iar cei de acolo nu au cum să fie altceva…

Eu și Ham-Ham, oricare ar fi el, vă mulțumim!

 

e ca iarna

A nins mult în ultimii ani.

Am în spate troiene de fulgi.

Mari, mici, negri, roșii. Fulgi fericiți, fulgi triști, zvăpăiați, calmi, entuziaști, dezamăgiți. Fulg A., fulg M., fulg G.

Și înaintea-mi un drum lung.

Am adunat câțiva- cât pentru un bulgăraș micuț- ca să-i iau cu mine.

În mână nu puteam să îl țin. E rece de doare. Poate dacă aș fi ales alți fulgi… …, dar pe ăștia-i știu cel mai bine. Pe ăștia nu au mai căzut alții. Unii s-au mai topit, ăștia au fost prieteni cu soarele, nu i-a atins.

Le-am făcut loc într-un buzunar al traistei mele . Și am mers.

Am mers în soare, prin ploaie, am luat-o la stânga. M-am și întors de vreo câteva ori. Nu întotdeauna am știut scurtătura.

N-am ajuns încă, dar m-am oprit să-mi trag sufletul.

¨ˆ¨

S-a topit. Nu știu dacă din cauza drumului sau a felului în care am mers.

Nu a mai ramas decât buzunarul fleașcă (care nu mai e bun de nimic, dar o să-l port în continuare, fiindcă e cusut pe traistă) și un singur fulg plăpând. E cel pe care l-am ales conștientă fiind că s-ar putea să se piardă. Acum e singurul care a mai ramas. Mi-l așez pe buze și îl sorb zâmbind.

O să ajung acolo fără bulgărașul ăla. Nu îmi place, dar mă tem că altă variantă n-am și presupun că e un motiv pentru care doar plăpândul a rămas.

Eu, el și o traistă ponosită. Drumul e abia la început, deși am mers atâta….

Și totuși, în spatele meu, pe drum, ninge încontinuu…

 

Stop cadru!

Unde mi-au fugit clipele? Când a trecut mormanul ăsta de timp?

Din nou, n-am mai dat pe aici de asa multă vreme încât wordpressu’ nu-mi mai recunoaște parola 🙂

Trăiesc vremuri simpatice. Ăsta să fie motivul pentru care n-am mai simțit nevoia să-mi pun gândurile pe masă, să mă prefac că sunt puternică și îmi recunosc durerea în fața lumii, când de fapt mă ascund în spatele unui Loading…?

Am început să scriu aici pentru mine. Când scriu… mă înțeleg.

Acum îmi dau seama că nu mi-am scris concluziile niciodată. Am tastat, am înțeles, am publicat și am plecat. Atât.

Îmi las aici doar ipotezele și îmi place că nu se intervine. Deși StatCounter-ul îmi zice că, în medie, trec zilnic în jur de 60-70 persoane pe aici (din astea doar vreo 10 au Visit Length: 0 seconds) nu se intervine. E un numar mic, dar ajunge să fie mare în condițiile în care activitatea de aici nu este foarte intensă și mai ales, nu este promovat în nici un fel.

Mă surprinde că postările care au prins cel mai bine sunt cel mai puțin importante pentru mine. Sau invers.

Mă șochează când descopăr câte un IP… pe care-l credeam mort.

Mă amuză când se fac trimiteri către rânduri din Gândurile Nimănui, dar care nu au nici o legatură cu sensul inițial.

Mă simt prost când văd câtă lume se întoarce zilnic… ca să găsească nimic.

Blogu’ lu’ mama, mi-ești drag tare, dar doar pentru că am fost lăsați în pace, cu ale noastre.

Mulțumesc!

Și promit că are să mai fie…

 

A, da!

Unul bleu mi-a arătat odată un clip. Am râs cu lacrimi. De crocodil.

Mi-a adus aminte de el, draga doamnă.

El (clipul) mi-a adus aminte de un altul. Tot de la ăl’ bleu. Ei, da’ nici bătută nu-mi pot aduce aminte … ceva… care să mă ajute să dau de el. Și nici să explic cu ce și nici cum era nu reușesc. Atâta doar… păpușă… strings…

Deci, tu ăsta de-ai uitat să zămbărești… poate m-ajuți. Și-n schimb promit să ți-o aduc, din nou, pe Davida 😀

 

Later Edit: Îmi plac tare mult oamenii care se mobilizează rapid!

Clipuldecareîmieradortare și pe care, acum, îl văd cu alți ochi. Și înseamnă atât de mult!